Interpretarea 23 a Comitetului pentru interpretarea standardelor internaționale de raportare financiară, intitulată Incertitudine legată de tratamentele fiscale (IFRIC 23), aduce clarificări asupra modului în care trebuie reflectat impozitul pe profit în contabilitate atunci când există o incertitudine în privința tratamentului fiscal aplicabil. Iar de incertitudini nu ducem lipsă în legislația din România!
IFRIC 23 se aplică direct entităților care pregătesc situații financiare statutare conform IFRS, respectiv instituțiile financiare și societățile listate la bursa de valori. Totodată, interpretarea se aplică, indirect, și societăților care fac parte din grupuri multinaționale și care pregătesc situații financiare conform IFRS în scop de raportare.
Precizările prevăzute de IFRIC 23 se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2019, astfel că încheierea anului financiar 2019 trebuie să țină cont de această interpretare.
Tratamentul fiscal incert, consecința legislației neclare
Dar ce înseamnă un tratament fiscal incert? Un tratament fiscal poate fi considerat „incert” atunci când un contribuabil îl aplică fără să fie sigur că autoritatea fiscală competentă îl va accepta în temeiul legislației în vigoare. De exemplu, decizia de deducere a unei cheltuieli la calculul profitului impozabil poate fi, în anumite condiții, un tratament fiscal incert, dacă pentru acordarea deductibilității legislația prevede condiții neclare sau subiective, astfel încât există riscul ca autoritatea fiscală să refuze să acorde deducerea.
Ce trebuie să facă societatea în cauză? În primul rând, trebuie să determine dacă există probabilitatea ca autoritatea fiscală să accepte sau nu un tratament fiscal incert pe care intenționează să îl aplice în declarația de impozit pe profit.
Mai departe, efectul incertitudinii trebuie reflectat în situațiile financiare, în două variante. În prima variantă, se înregistrează riscul fiscal direct pe cheltuiala cu impozitele ca 100% din sumă (se ia în calcul scenariul în care autoritatea fiscală refuză acordarea deducerii) și, în cazul în care riscul se produce, există banii necesari pentru plata sumei percepute suplimentar. Dacă riscul nu se produce, banii pot fi utilizați în alte scopuri. În a doua variantă, compania ponderează riscul în funcție de probabilități și scenarii.De exemplu, dacă, în cazul unui control, contribuabilul are 50% șanse să nu datoreze sume suplimentare și 50% să datoreze 100 de lei suplimentar, va pondera cele două scenarii și va înregistra în contabilitate o cheltuială de 50 de lei. Astfel, dacă în urma controlului se stabilește suma suplimentară de 100 de lei, va contabiliza doar diferența de 50 de lei.
În ambele cazuri, însă, compania va suporta eventualele penalități și dobânzi de întârziere, calculate la întregul prejudiciu, având în vedere că sumele înregistrate în contul riscului fiscal nu sunt plătite efectiv.
Un alt exemplu poate fi un tratament fiscal de venit neimpozabil asociat utilizării unor rezerve din reevaluare, pentru care există neclarități cu privire la natura acestora, sau o politică de prețuri de transfer care conduce la o profitabilitate mai mică decât piața. În aceste situații, societatea evaluează care este probabilitatea ca venitul respectiv să fie considerat impozabil de autoritatea fiscală și stabilește suma asociată acestui tratament, care va fi apoi înregistrată ca o cheltuială cu impozitul pe profit, deși ea nu este certă.
Așadar, având în vedere IFRIC 23, societățile trebuie să fie mult mai atente la tratamentul fiscal aplicat tranzacțiilor, mai ales în situațiile în care legea nu este clară sau nu specifică în mod expres. Orice poziție fiscală incertă se traduce într-un cost operațional direct în situațiile financiare.
Opinie de Alexandra Smedoiu, Partener Servicii Fiscale, și Corina Dimitriu, Partener Audit, Deloitte România
